Stocarea termică nu este „baterie magică”, ci o unealtă de netezire a curbei de sarcină și de decuplare între producție și consum. Valoarea ei se vede când ai reguli clare de dimensionare, racorduri care protejează stratificarea și o integrare simplă în controlul rețelei.
De unde pornim cu volumul?
Pentru rețele urbane medii folosesc o regulă de pornire: 2–4 ore echivalente la sarcina medie zilnică. Dacă profilul are vârf scurt și abrupt, mizez pe stratificare mai înaltă și PDC cu rampă rapidă; dacă vârful este lat, cresc volumul și încarc noaptea. Dimensiunea finală se validează din date: pierderi, ΔT și ore echivalente la surse.
Stratificare: cum nu o pierdem
- Racorduri plasate corect (tur sus, retur jos) și evitarea jeturilor care amestecă straturile.
- Viteze moderate în interior; difuzoare când e nevoie pentru a păstra frontul termic clar.
- Control care previne ciclarea inutilă a PDC; praguri de încărcare/descărcare definite.
Integrare în control
- Încărcare predominant noaptea la tarif ieftin; descărcare în vârfurile de dimineață/seară.
- Alarme pe pierderea stratificării (ΔT insuficient la ieșire) și pe ciclări scurte ale compresorului.
- Strategie „anti-cycling”: timp minim între porniri și histerezis adecvat.
Ce verific înainte de „start”
- Pierderi specifice (U·A·ΔT) și izolație; un rezervor prost izolat mănâncă beneficiul.
- ΔT efectiv pe ramuri; dacă este mic la consumatori, reevaluez schimbătoarele/by-pass-urile.
- Locație & traseu până la rezervor; pierderile pe conducte nu trebuie să anuleze avantajul.
Concluzie: stocarea aduce valoare când este calibrată pe profilul rețelei și legată de un control simplu. Fără disciplină hidraulică la consumatori și fără măsurare reală, volumul „corect” rămâne o prezumție.
Înapoi la toate articolele